Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport

#html-body [data-pb-style=ULXOESB]{justify-content:flex-start;display:flex;flex-direction:column;background-position:left top;background-size:cover;background-repeat:no-repeat;background-attachment:scroll}„De ce participă oamenii la rău? Toată istoria speciei umane este o sumă de răspunsuri la această întrebare. Particularizând pentru cazul comunismului românesc, Iulia Popovici se întreabă, în Artistul, informatorul și Securitatea, care sunt motivațiile (omenești, prea omenești) care-i determinau pe unii dintre cetățenii României socialiste să activeze ca informatori ai Securității. Oricât de surprinzător pare, nimeni până la ea nu a cercetat sistematic, în istoriografia noastră, motivațiile informatorilor. Așa cum arată autoarea, Securitatea a preferat să creadă că toți informatorii o fac din convingere, într-o generalizare simetrică (și la fel de falsă) cu cea din postcomunism, pentru care absolut toți informatorii au fost la fel de abisali în rău. Convinsă că fiecare informator era deopotrivă victimizator și victimă, dar în proporții infinit variabile de la caz la caz, Iulia Popovici preferă analiza pe text a notelor informative, preferabil olografe. Mediul profesional predilect e cel al artelor spectacolului. Istoriile au ca centru gravitațional Teatrul Național București, sursele documentare provin mai ales din activitatea informativ- operativă a Serviciului 120 al Securității București și a Direcției a III-a a Departamentului Securității Statului. Operând în materia aceasta umană și profesională de o varietate zăpăcitoare pentru oricine altcineva, Iulia Popovici intră în afacerile adesea sordide ale delațiunii și secretivității cu o dexteritate hermeneutică pe care foarte rar am mai văzut-o la lucru.” RADU VANCU „Rod al unei cercetări de adâncime și de durată, cartea de față e importantă din câteva puncte de vedere ce depășesc orizontul curiozității superficiale cu privire la colaborările dintre artiști, ca surse, și fosta Securitate. Mai întâi de toate, aduce ordine conceptuală și metodologică deloc consubstanțială mediului investigat. Mai apoi, își impune curajos și cu încăpățânare sarcina de a ține piept primei impresii, luptându-se corp la corp cu ceea ce autoarea însăși numește «hazardul arhivistic»: secretul reușitei stă în rigoarea căutării și în intersectările informațiilor provenite din pali ere diverse – secrete, publice și interpersonale. Prin arhitectura sa complexă, volumul oferă un blueprint – un plan-detaliu – al mecanismelor de funcționare a poliției politice în viața teatrală bucureșteană din ultimele decenii ale ceaușismului; dar face și dovada unei strădanii constante de a înfrânge capcanele păienjenoase – alb-negru-gri – pe care le conțin «dosarele», pentru a descifra motivațiile interne ale personajelor cu care urmează să se (re)întâlnească cititorul.” MIRUNA RUNCAN